Dar m-am uitat şi mă bucur.

Pentru că l-am regăsit pe acel W. Allen care mă surprindea prin modul plăcut, simplu şi plin de umor cu care trata subiecte importante sau delicate.

Filmul acesta ne vorbeşte despre ispite…
Despre cele mai banale, cele mai des întâlnite, cele mai … acceptate ispite din societatea “civilizată”.

Găsim pensionarul plin de bani care doreşte să rămână tânăr şi, prin urmare, îşi părăseşte soţia şi se recăsătoreşte cu o femeie cu 30-40 de ani mai tânără.
Găsim femeia dezamăgită care îşi caută noi puncte de sprijin şi ajunge pasionată şi dependentă de ocultism.
Găsim scriitorul lipsit de orice succes care nu ezită în a fura lucrarea unui bun prieten şi a o publica pe numele lui.
Găsim “diva” care caută în permanenţă bărbaţi “generoşi” dar care nu poate nicicum sta locului.
Găsim tânăra nefericită în căsnicie care se simte atrasă de şeful ei.
Găsim şeful plin de succes care, deşi căsătorit, se încurcă cu una din angajate (nu, nu cu cea din rândul de mai sus).
Găsim tânăra de bani gata care urmează să se mărite dar se aruncă în braţele bărbatului ce îi spune cât de importantă este ea.

Nu, nu sunt multe personaje în acest film.
Cred că le-am enumerat pe toate…

Toate au probleme, toate au nemulţumiri, toate ajung să cadă în ispită.
Dar, la fel, toate ajung să regrete ce au făcut. Sau măcar să aibe îndoieli.

De fapt, aceasta este esenţa filmului. Şi morala, dacă vreţi.
Există multe lucruri care se întâmplă frecvent în societatea ce o numim “occidentală”. Lucruri nelalocul lor. Şi pe care mulţi oameni ajung să le trateze ca pe ceva firesc, tocmai pentru că se “întâmplă” atât de des.
Dar filmul ne mai arată că pentru fiecare astfel de fapt, pentru fiecare “cădere” există şi o plată. Există şi un impact negativ. Asupra persoanei care s-a lăsat ispitită.

Filmul este frumos. Pentru că nici nu judecă faptele personajelor din film. Şi nici nu duce la capăt niciuna din acţiuni. Pentru fiecare personaj care a făcut o faptă rea istoria rămâne deschisă. Poate “scapă”. Poate nu…
Dar W. Allen reuşeşte să sublinieze ca nimeni altul impactul păcatului asupra oamenilor: indiferent dacă scapă sau nu de consecinţe, fapta rămâne ruşinoasă. Pentru că nu consecinţele dau măsura răului comis, ci fapta…

Umorul ironic este prezent pe toată durata filmului. Uneori filmul face salturi în acţiune, întâmplările fiind narate de un “povestitor”. Este încă o modalitate de a spune că atunci când faci rău nu contează nici cum faci şi nici toată înşiruirea de evenimente ce au dus la acest lucru. Doar fapta contează…

Un plus şi pentru faptul că, de această dată, W. Allen reuşeşte să ironizeze ispitele fără cea mai mică urmă de vulgaritate. Gândindu-mă la multe din filmele sale, sunt convins că e încă o metodă prin care a încercat să sublinieze că păcatul e rău chiar şi fără “aportul” unui impact vizual.
Un film excelent!

Actorii sunt aleşi “pe sprânceană”: Anthony Hopkins, Antonio Banderas, Naomi Watts…
Dacă despre ei nu aveam nicio îndoială că vor fi foarte buni (şi au fost!), trebuie să subliniez că mi-a plăcut mult prestaţia lui Gemma Jones. A jucat excelent femeii prinse în mrejele ghicitoarei Cristal.

Vă recomand cu căldură acest film. Priviţi-l cu atenţie! Chiar dacă veţi râde adesea, problemele pe care le tratează sunt foarte serioase. Din păcate…

Vizionare plăcută!

- Numărul de utilizatori web în 2011: 2,1 miliarde
- Numărul de conturi de e-mail: 3,14 miliarde
- Procentajul reprezentat de spam din totalul traficului web: 71% (wow!)
- Numărul mediu de e-mail-uri primite şi trimise zilnic de un utilizator corporate: 112 (ha! aici sunt mult sub medie)
- Numărul de site-uri existente: 555 milioane (aha, deci blogul meu e 1 din 555 milioane… micuţă contribuţie…)
- Numărul de pagini terminate în .com: 95 de milioane (hopa! blogul meu e în .com, iată că trec la 1 din 95 de milioane)
- Utilizatori de internet în Europa: 476 milioane
- Numărul de utilizatori web în China: peste 500 de milioane (înseamnă că mai e muuuult loc aici)
- Numărul de utilizatori Facebook: peste 800 de milioane (aici chiar mă pierd în mulţime… e reconfortant totuşi că nu toţi utilizatorii de internet au şi cont facebook)
- Numărul de conturi de Twitter: 225 milioane (ce de oameni de business în lumea asta!)
- Numărul de blog-uri făcute pe WordPress: 70 milioane (yeeee! sunt aproape unic )
- Numărul de conturi făcute în toate reţelele sociale: 2,4 miliarde (ce ţi-e şi cu socializarea asta…)
- Numărul de conturi de Yahoo! Messenger: 2,6 miliarde
- Cotele de piaţă ale principalelor browsere la nivel mondial: Internet Explorer 39%, Chrome 27%, Mozilla Firefox 27% (date StatCounter)
- Cotele de piaţă ale principalelor browsere în România: Firefox 38%, Chrome 29%, Explorer 25% (date StatCounter)

Numere interesante, huh?
Oare ce ar fi făcut toţi oamenii aceştia de nu apărea internetul?
Dar oare… eu ce aş fi făcut???

Ce caută oamenii aceia acolo în stradă???
Veţi auzi multe răspunsuri la întrebarea asta.
Membrii guvernului spun că e vorba de nişte mişcări haotice şi, evident, nesemnificative.
Intelectualii “de serviciu” ai preşedintelui vorbesc de o luptă împotriva statului de drept condusă, iarăşi evident, de scârbavnica opoziţie.
Opoziţia susţine că este o revoluţie împotriva dictaturii.
Televiziunile comerciale au găsit ce pot vinde şi spun că e o luptă între jandarmerie şi ultraşii echipelor de fotbal.
“Moderaţii” cheamă la dialog.

În tot acest amalgam de păreri diferite şi care, vai!, nu reuşesc să explice nimic avem şi o excepţie.
Preşedintele tace.
Preşedintele tuturor românilor tace deşi români protestează în frig de 5 zile. Deşi români se luptă împotriva organelor statului. Deşi români lovesc, rănesc, vandalizează alţi români.
Nu cumva avem aici răspunsul???

Hai să ne amintim de unde a început totul:
La o emisiune TV unde un anume Raed Arafat îşi exprima o părere (extrem de) competentă relativ la un proiect de lege, intervine T. Băsescu, îl face mincinos şi îi cere demisia. De fapt nu îi cere demisia. Ci spune că atunci când un secretar de stat (R. Arafat) îşi contrazice public superiorul (ministrul sănătăţii) atunci unul din cei doi trebuie să plece. Până aici pare corect.
Dar preşedintele României găseşte de cuviinţă să adauge hăhăind “şi ştim cine va fi acela (care va pleca)”!
Hăhăhăhăhă!
Da, preşedintele a avut dreptate: Raed şi-a dat demisia.

Victorie!
Victorie???
Şi românii ies în stradă!
Dar… de ce???

Acum câteva zile citeam un interviu cu reprezentantul austriac al unei bănci străine ce activează (şi) la noi. El spunea că e uşor să guvernezi România, că în Austria şi oriunde în Occident, lumea ar fi ieşit de mult pe străzi dacă li s-ar fi impus asemenea măsuri de austeritate. Iar la noi… nimic!

Dar iată că brusc, aparent fără vreun motiv anume, românii sunt în stradă!
Iată că acei români care n-au zis nimic nici la impozitarea pensiilor, nici la reducerea salariilor bugetarilor, nici la valuri de scumpiri, nici la veşnicele justificări cu criza economică… iată că acum sunt în stradă!
A explodat mămăliga spun cu ironie unii!

Fals!
Românii nu sunt mămăligă!
Da, românii sunt un popor răbdător. Un popor care ştie să trăiască în nevoi. Un popor adesea naiv, care acceptă şi discursuri depsre greutatea crizei de la o tanti din guvern care până şi cizmele de cauciuc şi le vrea de firmă.

Dar poporul român are o limită.
Şi, neaşteptat dar frumos lucru, limita este bunul simţ.
Românii pot să accepte un preşedinte care face demonstraţii de forţă faţă de români. Pentru că ei respectă puterea, ierarhia.
Mai mult decât alţii.
Dar nu vor accepta bătaia de joc, desconsiderarea!
Românii accepta ca preşedintele să spună “Raed, ai valoare, dar tu vei pleca. Asta e decizia mea”.
Dar nu acceptă nici de la preşedinte să spună “Raed, ai valoare, dar ghici cât de mult îmi pasă mie de asta? hăhăhăhăhă!”

Condu-mă, fii şef, pune-ţi fiica în posturi înalte, vinde câte flote vrei, lasă-ţi acoliţii să fure orişicât, dar… dar nu-ţi bate joc de munca nimănui! Nu-ţi bate joc de nimeni care munceşte cinstit! Nu călca în picioare munca cinstită!

Mişcările de stradă din această iarnă seamănă foarte mult cu cele dintr-o altă iarnă. Cea din 1989…
Şi despre acea iarnă există muuuulte păreri diferite.
Dar asemănarea e mare. Pentru că şi preşedintele de atunci a arătat lipsă de respect faţă de oamenii din ţara sa.
Pentru că şi atunci conducerea ţării era departe de popor, desprinsă de realitatea României.
Pentru că şi atunci un preşedinte a tratat cu dispreţ, cu desconsiderare pe români.

Aşa e şi acum…
Acest preşedinte şi acest guvern nu mai au nicio legătură cu poporul român.
Lucru observat de altfel şi de presa străină.
Spre exemplu, The Guardian vorbeşte de “aroganţa incredibilă a preşedintelui” precum şi de faptul că “clasa politica romaneasca trebuie sa se reconecteze la realitate” – acesta find şi titlul articolului.

Da, acest lucru este, din păcate, valabil pentru marea majoritate a clasei politice. Ceea ce diminuează considerabil soluţiile posibile.

Dar asta nu contează. Cel puţin nu pentru cei ce continuă să iasă în stradă. În ciuda frigului. În ciuda comportamentului adesea animalic al Jandarmeriei. În ciuda faptului că alţi români nu-i înţeleg…
Ei sunt acolo pentru că limita a fost depăşită!

Doamne, ai milă de români!

Dar ce a urmat azi m-a demoralizat şi mai tare!

Preşedintele Băsescu a cerut public Ministerului Sănătăţii să retragă proiectul noii Legi a Sănătăţii.
Iar guvernul său, adică al lui Boc, adică al său… s-a conformat.

Reacţia mi se pare incredibilă pentru o persoană care a fost aleasă să fie preşedintele TUTUROR românilor.
Pentru că da, sistemul sanitar românesc de azi e varză. Majoritatea pot uşor să constate acest lucru din prima clipă în care au probleme de sănătate.
Iarăşi da, sistemul românesc de sănătate trebuie reformat. E un lucru necesar şi important pentru viitorul ţării.

Şi să vedem încă odată filmul evenimentelor:
- Ministerul Sănătăţii propune un nou proiect de lege
- se naşte o controversă legată de O PARTE din acea lege, controversă care rapid ajunge la dispută între Raed Arafat şi preşedintele T. Băsescu
- foarte mulţi oameni îl susţin pe Raed, apar mitinguri în ţară
- T. Băsescu dă ordin să fie retrasă TOATĂ legea şi aruncă românilor o vorbă de genul “Înţeleg că sunteţi mulţumiţi cu actuală stare a sistemului de sănătate, na, rămâneţi aşa!”

Reacţia lui T. Băsescu este EXECRABILĂ!

În loc să încerce să înţeleagă că protestatarii sunt români ai căror preşedinte el este, el replică “ori vreţi tot um vreau eu ori nu căpătaţi nimic!”
Sau, “dacă nu sunteţi cu mine, sunteţi împotriva noastră şi vă dau eu vouă!”
Incredibil!

Traian Băsescu face o confuzie gravă: Da, el a fost ales preşedinte al tutror românilor. Dar asta nu înseamnă că toţi românii trebuie să fie de aceeaşi părere cu el şi trebuie doar pe el să-l asculte.
Poate aşa era pe vaporul al cărui căpitan a fost.
Poate nu se poate desprinde de acele vremuri.

Dar azi, el i-a declarat pe toţi românii care nu sunt ÎNTRUTOTUL de acord cu el ca duşmani.
Mai mult, prin rapiditatea cu care guvernul a îndeplinit comanda de retragere a proiectului de lege, a mai arătat că acel guvern nu are nici personalitate, nici coloană vertebrală. Că a fost pus doar pentru obedienţă!

Este o zi urâtă pentru poporul român. Foarte urâtă.
Ziua în care un preşedinte al unei ţări democratice demonstrează că guvernul nu e “putere executivă” ci “echipă de execuţie a puterii unui om”.
Ziua în care un preşedinte al unei ţări democratice se răzbună pe propriul său popor!

Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac!

Dar prin ce este deosebit acest caz? Când ştim foarte bine disciplina aprigă ce domneşte în guvernarea PDL?

Ei bine, deşi secretar de stat, Raed Arafat nu este un om politic român clasic. Şi asta nu prin faptul că nu e român. Ci prin faptul că acest om a REALIZAT ceva. Adică nu s-a mulţumit să dea din gură şi să asculte de consultanţii FMI.
Raed Arafat a CREAT ceva!
Raed Arafat a înfiinţat serviciul SMURD în România!

Despre serviciul SMURD nu vreau sa spun multe. Decât că este vorba de un serviciu de interventie rapidă în caz de urgenţă. Şi că a fost pornit de la ZERO în Târgu-Mureş în 1991 iar azi este acţioneză la nivelul întregii ţări. Şi mai ceva. SMURD este o organizaţie NON-PROFIT!
Să creezi (repet, de la zero) o asociaţie care ajută oameni şi să o creşti la nivel naţional este o realizare formidabilă.

Evident Raed Arafat nu a muncit singur. Dar el a fost iniţiatorul şi dezvoltatorul acestui proiect de o IMPORTANŢĂ NAŢIONALĂ.
Fără să exagerez defel, România a fost norocoasă să îl aibe pe Raed.
Iar realizările acestui palestinian nu aveau cum să nu fie recunoscute şi la nivel politic. Astfel, el a fost inclus în Guvernul României când prim-ministru era Tăriceanu şi a continuat şi sub Boc. Chiar şi numai din acest lucru ne dăm seama de valoarea domnului R. Arafat pentru că ştim prea bine că la o schimbare de guvern se schimbă şi directorul şcolii primare din Cucuieţii din Deal, dară mai un subsecretar de stat.
Dar iată ca Raed a rămas şi a continuat dezvoltarea SMURD-ului.

Până azi. Când şi-a dat demisia…
De ce?
Pentru că nu a fost de acord cu o lege ce va trece prin Parlament ca salvarea prin intersecţii. O lege despre sănătate, despre sistemul de sănătate din România. O lege care schimbă modul în care este tratat serviciul de urgenţă. O lege care permite oricărei asociaţii private să fie certificată pentru acest tip de servicii. Chiar dacă NU ESTE NON-PROFIT.

Nu vreau să dezbat această lege.
Cât e ea de bună sau nu.
Dar un lucru ştiu: Raed Arafat a realizat în domeniul serviciului medical de urgenţe MUUUUULT MAI MULT decât tot guvernul Boc şi toţi consilierii prezidenţiali la un loc!
Iar eu, un neînsemnat român, apreciez mai mult REALIZĂRILE decât VORBELE.
Deci, dacă Raed se contrazice cu cineva din guvernul Boc pe tema serviciului medical de urgenţă, fie-mi iertată incompetenţa dar eu… pe Raed îl cred!

Da, poziţia mea e partizană.
Da, nu pot schimba nimic.
Dar, ca mic şi neînsemnat blogger pot scrie acest articol.
Şi mai pot constata (cu amărăciune) cum munca unui arab în România reuşeşte să semene atât de bine cu o poveste desprinsă din nopţile Şeherezadei.

Pentru că totul a început ca o frumoasă poveste…
Un călător venit de departe să înveţe într-o ţară străină lui, a noastră.
Şi călătorul a învăţat despre medicină, despre cum să ajute oamenii. Şi iată că acest Aladin a avut o idee cum ar putea fi ajutaţi oamenii mai repede. Şi, ajutat de câţiva dintre prietenii pe care şi i-a făcut în acea ţară străină, a reuşit! A reuşit să facă un lucru frumos. El călătorul, împreună cu oamenii buni din acea ţară frumoasă.
Iar eforturile lui au fost observate şi de stăpânitorii acelei ţări. Care l-au chemat la ei şi l-au ajutat să-şi extindă ideea şi munca.
Iar rezultatul? Extraordinar! Călătorul şi oamenii din ţara ce l-au găzduit au făcut împreună un lucru minunat!

Sfârşitul poveştii?
Ăsta e momentul când Şeherezada trebuie să strecoare un “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?
Nuuuuu!
Pentru că “here is Romania!”
Şi totul s-a … spart(a) rapid!

Iată că unul din stăpânitorii acestei ţări a vrut să facă şi el ceva. Să schimbe ce a realizat călătorul Raed. În ceva nou. Unde apar licitaţii pentru bani publici, unde apar consultanţe, unde apar posibilităţi de contestare, unde na… e mai mioritic…
Şi călătorul nu a fost de acord să-i fie pocită lucrarea.
Aşa că i s-a transmis de la însuşi Padişah să dispară din sistem. Pentru că în SISTEMUL LUI nu e loc de critici. Asta e regula. Aşa că Raed a demisionat…

Se opreşte povestea aici?

Nicidecum!
Că doară suntem în România!
Aşa că Raed, adică un om care a construit ceva util pentru oameni ajunge în mijlocul unui joc nou!
Politics! Wow!
Adică în mijlocul unui joc ce are, în această ţară, tot mai puţină legătură cu ce este bine şi util pentru oameni.
Şi astfel, aflăm că:
- acest Raed nu are nicio valoare, el doar a copiat un sistem deja existent în alte ţări
- mai mult, dacă el nu făcea SMURD-ul, sigur se găsea altcineva să-l facă
- e un corupt, ce dacă el a înfiinţat un non-profit, sigur vrea să fure
- noua lege e mult mai bună, dar arabul de ciudă nu vrea să recunoască
Ciudat, cei ce afirmă asta sunt tot ce-i ce-l lăudau… până când a îndrăznit să nu fie de acord cu … Padişahul

Dar nici măcar asta nu e tot!
Că vin inamicii Padişahului! Şi ei descoperă, la fel de brusc, că l-au iubit pe Raed dintotdeauna! Că dacă ajung ei la putere, ei îl vor pune mare şef pe călătorul nostru şi vor face cum zice el, nu altfel!

Trist!
Un proiect frumos e pe cale de pieire.
Un proiect extraordinar e pe cale să fie pocit.
O muncă dusă de mulţi oameni şi care a avut rezultate benefice pentru oameni este pe cale să fie irosită.
Şi cei ce conduc ţara fac calcule cum va influenţa alegerile treaba asta…
Aceasta este povestea lui Aladin pe plaiuri mioritice. Începe frumos, începe cu oameni şi cu binele lor. Şi se termină cu momentul în care duhul din lampă îi transformă pe toţi aceşti oameni în … voturi!

La cererea fruntaşilor ţării!

Dă-le Doamne minte!

Dar iată că un produs foarte bun nu este suficient în lumea auto. Şi cu atât mai puţin în lumea maşinilor exclusiviste.
Maybach a fost un eşec pentru că şefii Daimler au eşuat în strategia de lansare a acestei marci.
Mai exact pentru că au vrut sa RE-lanseze Maybach. Au crezut că e suficient să repeţi la nesfârşit că Maybach a fost o (renumită) marcă de automobile de lux pentru ca lumea să te şi creadă. Dar, nu-i aşa?, oamenii au memorie scurtă…
Aşa că, mai ales în momentul declanşării crizei economice, faptul că Maybach a fost, cândva, o marcă de lux a valorat la fel de mult ca şi informaţia că Skoda a facut, cândva, la începuturile sale, un model luxos. Astfel că reacţia oamenilor faţă de “măreţul” trecut al lui Maybach a fost mai degrabă din categoria “aşa şi?”.
De altfel, dacă întrebaţi pe cineva ce ştie despre Maybach, 99% sigur nu au auzit de maşinile luxoase produse sub această siglă înainte de al doilea război mondial şi nici de motoarele de tancuri produse în timpul războiului. Mai degrabă ştiu că este maşina pe care Gigi Becali a vrut s-o repare cu ranga şi pe care se urcă după meciurile în care echipa lui învinge…

Re-lansat dar, de fapt, ne-lansat, Maybach nu a avut nici cea mai mică şansă să intre în competiţie cu Bentley sau Rolls-Royce, mult mai proaspete şi renumite în memoria pe termen scurt.

Sigur că şi criza economică a contat. Şi i-a luat pe diriguitorii Daimler prin surprindere (cam cum ne ia iarna pe noi ). Maybach fusese relansată într-o perioadă de creştere economică, când produsele de lux de vindeau aproape singure. De altfel, marketingul Daimler compara prin 2000 achiziţia unui automobil Maybach cu cumpărarea unui iaht sau a unei opere de artă! Naivă abordare, pe care criza a sancţionat-o dur! Şi astfel, Maybach a apărut într-o nouă lumină: o maşină extraordinară tehnic dar care nu are nimic deosebit a spune şi costă enorm. Iar acel “nimic deosebit a spune” a devenit brusc decisiv când lumea a devenit muuuuult mai atentă la investiţii…

Dar criza economică nu este cauza principală. Ea doar a scos la lumină o strategie deficitară, o strategie care se baza pe factori exteriori (creştere economică) şi nu pe realizări proprii.
Iar greşeala managerială a celor de la Daimler-Benz este şi mai vizibilă dacă facem o comparaţie cu alt constructor auto care s-a decis cam în acelaşi timp să intre pe piaţa automobilelor de lux: grupul VW.

Grupul VW a reuşit în mai fiecare din paşii dezvoltării sale tocmai printr-o strategie perfectă.
Au integrat Bentley fără probleme. Şi asta deşi experienţa grupului în nişa automobilelor de lux se reducea la … Audi A8. Sigur că Bentley era deja un nume mare, avea un portofoliu de clienţi, marca nu a trebuit relansată. Dar VW au reuşit să păstreze neatins tot ce era apreciat de clienţii Bentley (imaginea în primul rând), ameliorând discret punctele slabe. Rezulatul? Succes!
Şi să ne uităm ce au făcut cu Lamborghini si Bugatti. Lambo era, ca şi Bentley, un nume arhicunoscut, trebuia doar relansat prin aport tehnic. Zis şi făcut. Rezultatul? Succes.

Bugatti, în schimb, e exemplul cel mai concludent. Pentru că era în aceeaşi situaţie ca Maybach. Dar şefii VW au acţionat perfect. Dacă ar fi “relansat” Bugatti în concurenţă cu oricare marcă existentă ar fi fost eşec. Dar ei au reinventat Bugatti construind un automobil total diferit de orice altceva de pe piaţă. Un automobil ce avea ceva unic pe piaţă, ceva ce poate da imagine! Iarasi succes!
Lecţia pare clară: Ca să lansezi o marcă exclusivistă care are doar o istorie undeva demult, singura şansă este să creezi un produs net mai exclusivist decat orice există pe piaţă. Maybach avea neapărată nevoie de ceva diferit. Dar n-a avut niciodată…
Cei de la Mercedes nu au procedat aşa. Şi au pierdut.
Deşi, o repet, vorbim de un produs excelent calitativ, cu nimic inferior concurenţei.

Dar…
Dar istoria e plină de produse excelente care au fost un eşec comercial. Maybach este, de acum, perla acestei colecţii nefericite…
Auf wiedersehen!

Cumpăna dintre ani este, de obicei, un moment al bilanțului și al promisiunilor.
Ne uităm în urmă, la ce s-a întâmplat în 2011 cu un amestec de sentimente. Este și bucuria împlinirilor, sunt și regrete. Toate “asezonate” cu un pic de nostalgie.
Evident că tragem adânc aer în piept și privi, înainte cu speranță. Cu speranță de mai bine, desigur. Chiar dacă simțim cum se strecoară în noi și unele temeri. Ca întotdeauna când privim spre viitor.

Cât despre acest blog al meu, iată că nu voi urma tradiția…
Nu voi depune niciun bilanț și nici nu voi așterne planuri și speranțe.
Mai ales că bilanțul pe 2011 al acestui blog este destul de … pipernicit, am scris de aproape 4 ori mai putine articole decât în 2010. Sigur că ar fi și o parte bună, în sensul că în 2012 mi-ar fi greu să “performez” mai rău

Dar e și faptul că, mai presus de bilanțuri și planuri, iată că atât voi, cât și eu și acest neînsemnat blog al meu am intrat (și) în 2012!
Că 2012 va fi mai bun sau mai rău decât 2011 asta nici nu contează. Mai ales că da, pentru unii va fi un an mai bun iar pentru alții nu (oau! asta da predicție! – plus că e adevărată). Important este că suntem aici, în 2012.
De aceea vă urez în primul rând: Bine ați venit în 2012!
Și haideți să ne bucurăm și în acest an!
Apropos de acest an, un singur lucru: știți prea bine că se vorbește de calendare mayașe, de intrarea pamântului în “zone luminoase” ale universului… Eu vă zic doar atât la început de 2012: cine spune că știe când va fi sfârșitul lumii minte. Sunt minciuni și nu merită să vă pierdeți timpul cu ele. De altfel, ați văzut: și anul trecut au fost câteva sfârșituri ale lumii, nu-i așa? Fiți linișiți (din punctul ăsta de vedere)…

Deci bine ați venit la o nouă etapă a călătoriei noastre prin această lume.
Haideți să o facem frumoasă!

Fiți binecuvântați!

Una peste alta, e mare vânzoleală de Ajun. Ca de fiecare dată, aș zice…
E bine sau e rău că asistăm, an de an, la această vânzoleală?
Cum se vede lumea prin această agitație, mai bună sau mai rea?

Nu sunt în măsură să judec pe cineva. Lumea întreagă cu atât mai puțin.
Dar…
Dar cred că așa a fost și Atunci.

Da, și Atunci, în Acea zi și în Acea seară a fost mare vânzoleală!
Un popor întreg era pe drumuri ca să meargă spre locul unde trebuia să se înscrie fiecare.
De undeva, dinspre răsărit, magi veneau spre Betleem călăuziți de o stea.
În alt loc, niște păstori erau martori la o minunată cântare a oștii cerești…
O da! Era mare vânzoleală!
Hanurile, casele de oaspeți, toate erau pline. Lumea se îmbulzea, vorbea. Fiecare despre ale lui.

Au fost rele Acea zi și Acea seară pline vânzoleala?
O nu!
A fost o zi minunată!

De ce?
Pentru că, în mijlocul acelei uriașe vânzoleli, undeva, retras, într-un grajd, aproape de cetatea Betleem, avea loc o minune: se năștea Iisus Hristos!
A fost deci rea acea vânzoleală?
Nicidecum!
A fost de ajuns un singur staul, unul singur!, în care El să se nască pentru ca Acea zi să fie minunată! Atunci ca și azi și ca și peste veacuri. În veșnicie!

Dar azi?
Ce vom zice despre ziua de azi și despre vânzoleala ei?
Ei bine, și azi e la fel.
Fiecare zi de Ajun este minunată!
De ce?
Pentru că, de atunci și până acum și pe mai departe peste veacuri, fiecare zi e minunată. E minunată atâta timp… atât timp cât există pe acest pământ o singură inimă, măcar una! în care să se nască El!

1 Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor.
2 Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină.
…
6 Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”
7. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci;

Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Cu alte cuvinte… ce altceva se mai poate face într-un concediu în Mexic?
Mexicanii au realizat rapid că turismul este pentru ei o adevărată găină ce face ouă de aur. S-au uitat rapid spre alte zone turistice şi au implementat şi la ei tot ce au văzut că atrage. Au şi putut să facă uşor acest lucru, relieful, plaja, istoria… toate îi ajută. Hmmm… ma întreb când vor avea renumite staţiuni de schi?
Revenind la ceea ce Mexicul oferă turiştilor, vom găsi deci posibilitatea de a practica orice sport nautic, se poate merge cu submarinul, se pot vizita insule (Cozumel şi Isla Mujeres sunt de văzut), se pot face scufundări sau snorkeling, se pot face tururi călare sau cu jeep-uri etc. Serviciile “anexe” sunt şi ele prezente: muzee, acvarii, delfinarii, discoteci, baruri, restaurante cu absolut orice specific imaginabil, wellness, yoga (???) etc. Găsim (evident) şi terenuri de golf. Mexicul îţi pune totul la dispoziţie încât să nu ai timp să le faci pe toate dar şi să-ţi sugereze că e mai bine să revii decât să mergi anii următori în alte părţi.

Dar eu am să recomand doar ce într-adevăr este de văzut în Mexic. În zona Cancun. Pentru că, spre exemplu, niciodată nu am să recomand Mexicul pentru iubitorii de scufundări şi snorkeling. Pentru astea mai bine mergeţi în Maldive sau la Marea Roşie.

Şi pentru că e vorba de Mexic, să începem cu cenote-le.
Cenote-le sunt niste … gropi. Mai exact, în zona Yucatan exista multe locuri unde solul s-a prăbuşit descoperind astfel, apa subterană. Iar în această zonă, datorita structurii solului, numărul acestor “prăbuşiri” este imens, aceste gropi având diametre diferite şă formând uneori peisaje spectaculoase:

Apa din cenote nu este marină, este dulce. Temperatura apei este, evident, mai scăzută decât a mării, aşa că un înot în cenote este o experienţă relaxantă şi răcoroasă. Binevenită după ore în şir de plimbat printre ruine. Astfel, am dezvăluit şi recomandarea mea: deşi sunt excursii care fac turul celor mai spectaculoase cenote, nu se merită. Combinaţi mai bine o vizită cu un bilet la cenote. Mai ales că lângă Chitchen Itza găsiţi şi cele mai frumos amenajate cenote.
De asemenea, nu vă “aruncaţi” la prima ofertă de a vizita o cenote. Efectiv e plin de el în Yucatan şi la fiecare vi se cere o sumă de bani. Şi atunci e mai bine să vedeţi doar 2-3 dar să fie frumoase. Întrebaţi la agenţiile de voiaj ce cenote intră în tururile organizate de ei şi verificaţi pe internet cum arată.
Apropos de internet: cu cât vă îndepărtaţi de Cancun cu atât şansa de a avea internet în camera de hotel scade. Nu vă stresaţi, în toate orăşelele din zonă există internet cafe-uri la preţuri foarte acceptabile. Dar, în sezonul ploios, ţânţarii vin “la pachet” în aceste localuri.

Lăsăm cenote-le în urmă şi ne îndreptâm spre o altă atracţie turistică: parcurile de distracţie. Sau de acţiune mai bine spus.
Ei bine, în peninsula Yucatan găsim 3 astfel de parcuri: Xplor, Xcaret şi Xel-ha.
Deşi numele lor sunt foarte asemănătoare, fiecare este orientat spre un anume tip de activităţi outdoor.
Astfel, Xplor este orientat spre “outdoor” clasic: rafting, rapel, căţărari, circuite subterane etc.
Xel-Ha este orientat activităţi acvatice. Se mândreşte cu cel mai mare acvariu în aer liber (un lac populat cu peşti exotici) în care se poate face snorkeling.
Xcaret este miniatura Mexicului continental: faună, floră, tradiţii.

Dacă este să alegeţi doar un singur parc dintre acestea, recomandarea mea 100% este Xcaret! Şi asta nu pentru animalele din grădina zoologică. Şi nici pentru reconstituirea unei pieţe mexicane clasice (include şi o frumoasă bisericuţă).
Ci prin extraordinarul spectacol folcloric ce are loc seara!
Este un superb mix de tradiţii şi istorie a Mexicului!
Veţi vedea o demonstraţie a “fotbalului” mayaş/incaş precum şi o foarte frumoasa punere în scenă a cuceririi Mexicului de către conquistadorii spanioli.

Şi partea cea mai frumoasă abia acum vine!
Un spectacol de sunet şi lumini, o prezentare dansantă a tradiţiilor fiecărei regiuni mexicane. Porturile populare sunt frumos colorate, tradiţiile sunt diferite, de la cele mai apropiate de tradiţia mayaşă la regiunile centrale şi sudice până la “costumaţia” aproape identică cu cowboy-ii din Texas în cazul statelor nordice.

Dar cel mai mult m-a impresionat “dansul bătrânilor”!
Dansatorii au intrat cu bastoane şi măşti de bătrâni pe faţă. Au integrat perfect acele bastoane în dansul lor. Au sărit perfect sincronizaţi pe deasupra şi în jurul acelor bastoane, legând elementele dificile cu momente în care simulau că şchiopătează sprijiniţi în bastoane precum nişte bunicuţi mergând să-şi ia nepoţii de la şcoală. Şi după minute bune de ritm intens, dansul lor s-a încheiat cu un spectaculos salt şi o aterizare într-un genunchi, cu pălăria scoasă înaintea spectatorilor. Adică a celor pe care-i încântaseră cu cel mai solicitant dans din toate din acea seară! Şi tot publicul aplaudă frenetic, zeci de secunde în şir!
Şi apoi… momentul de culme: dansatorii, încă îngenuncheaţi, îşi scot măştile. Şi nu mia există nicio barieră: toţi suntem în picioare şi aplaudăm cum n-am făcut-o niciodată! Nici dacă ne-am rupe mâinile şi tot n-ar fi deajuns!
Pentru că… pentru că toţi aceşti dansatori, toţi aceşti artişti care au făcut o demonstraţie de agilitate şi rezistenţă… da, toţi au părul alb! Toţi au mai mult de 60 de ani! Ei chiar sunt bunici! Şi s-au mişcat ca nişte adolescenţi!
Orice faceţi… mergeţi la Xcaret Night Show!

Dragii mei, închei aici descrierea concediului mexican.
Sper să aveţi cu toţii parte de posibilitatea de a vizita această ţară.
Dacă o faceţi, folosiţi cu încredere site-ul meu de turism, găsiţi cele mai bune preţuri pentru plecări din Europa sau chiar şi numai cazăre.
Şi dacă e să vă recomand o unică staţiune din Yucatan, aceea ar fi Akumal.
Akumal oferă, în opinia mea, cel mai frumos mix între confort şi specificul mexican. Evitaţi hotelurile imense, acesta este al doilea sfat. Închiriaţi o maşină şi vizitaţi orăşelele din zonă. Nu rămâneţi în turismul “de cutie” în care să fiţi izolaţi de adevăratul Mexic. Nu e nimic de speriat în el. Şi e şi frumos pe deasupra!
În ceea ce priveşte perioada optimă de vizită, aici e mai dificil de ales. În perioada uscată vizitele vor fi mai obositoare. În cea ploioasă veţi da de ţânţari. Alegeţi în funcţie de ce puteţi suporta mai uşor

Fiţi binecuvântaţi!