Gânduri despre lume

Omenirea încotro? Am ajuns la maxim?

Dacă e să comparăm societatea pariziană (de exemplu) cu viaţa din triburile de prin jungla amazoniană ajungem repede la concluzia că omenirea a evoluat foarte mult. Pe de altă parte, dacă ai pune pe o insulă pustie un parizian şi un amazonian nu ar fi mare diferenţă între ei. Nici ca aspect şi nici ca nevoi. Ba chiar mulţi ar pune pariu că primitivul amazonian s-ar descurca mai bine decât parizianul.

Deci?
S-a schimbat omenirea de la începuturile ei?
Mult sau puţin?
În bine sau în rău?
Mai avem încotro să mergem sau am ajuns la capătul posibilităţilor noastre?

Eu spun că schimbări au fost. Şi multe. Iar o dovadă este faptul că eu scriu acest articol în bucătăria din apartamentul meu şi voi îl citiţi la voi acasă, fără să fim nevoiţi să ne întâlnim ca să vă povestesc părerea mea.
Toate aceste schimbări au fost generate de curiozitatea, ambiţia, curajul, forţa şi energia creatoare cu care a fost înzestrată omenirea. Plus necesitatea de a ne adapta la mediul înconjurător, nu întotdeauna prietenos.

Dar revin şi întreb: câtă „substanţă” este în aceste schimbări?
Câte din aceste schimbări sunt pozitive?

Ei bine, eu vin şi spun că singura schimbare „de substanţă” din istoria omenirii este că ne-am răspândit pe toată planeta şi am luat-o (aproape) în stăpânire.
În rest… în rest am „mărit” totul: Suntem mai mari în dimensiuni, viaţa noastră e mai mare în lungime, avem posibilităţi mai mari de a ne hrăni, de a de deplasa, de a comunica. Am crescut în arme şi războaie. Am crescut în boli şi în medicamente care (cică) le vindecă. Cunoştinţele noastre sunt mai mari (dar nu neapărat mai utile). Până şi complexitatea şi viteza vieţii noastre e mai mare. Practic, doar am mărit ceea ce aveam deja. În respectivele unităţi de măsură…

Şi atunci? A ajuns omenirea la capăt?
Sigur, încă mai e loc să mărim ce avem, şi o vom face. Ne vom mări nevoile şi ne vom lupta să ne adaptăm la ele. Poate că o să ne mărim şi „arealul”, colonizînd alte planete (deşi aici am mari dubii).
Dar va reuşi oare omenirea să se schimbe şi în mod semnificativ? Ceva nou care să fie şi bun?

Odată terminată răspândirea pe toată planeta, cred că următoarea mare schimbare a omenirii va fi să ne descoperim pe noi înşine. Nu să inventăm un medicament ce vindecă orice boală, nu să ne împărţim în tipuri de temperamente şi să ne tot psihanalizăm.
Ci să ne descoperim ca oameni şi ca parte a omenirii.
Să reuşim să ne acceptăm ce suntem şi astfel să ne împăcăm cu noi înşine. Cu noi şi cu toată omenirea.
Doar că această descoperire ar putea fi dureroasă pentru mulţi…

Anunțuri

2 gânduri despre „Omenirea încotro? Am ajuns la maxim?

  1. Involuţie

    Căderea e blazonul astei ere,
    În necredinţă şi deşertăciuni,
    În dragoste de bani şi de avere,
    Dispreţuind iubirea din străbuni.

    E lumea-n criză de sinceritate
    Şi adevărul lumii tot mai strâmb,
    Rostit de oameni din modernitate,
    Cu haine noi şi suflete de plumb.

    Democraţie, libertate, lege,
    Răstălmăcite-s toate, doar minciuni
    Întortocheate, spre a nu-nţelege
    Că adevăru-i aruncat la câini.

    Doar legi făcute spre a fi-ncălcate,
    Spre a te prinde-n laţ hoţeşte
    Şi-a te prăda de bani şi sănătate,
    Căci azi, dreptatea, banul o plăteşte.

    Şi dacă n-ai un ban să-ţi cauţi dreptul,
    Vei fi hulit şi marginalizat,
    Iar când reclami îţi râde-n nas agentul
    Punându-ţi eticheta: vinovat.

    Se-anunţă-un secol greu şi-nfometat.
    Morala lui? O vorbă de prisos.
    Vor decima şi câinii din regat,
    Să nu îi concureze la vre-un os.

    De veţi gândi că nu e nimic sfânt
    Şi pier animăluţe cu duiumul,
    Ar trebui să ştiţi că pe pământ,
    Jivina cea mai jalnică e Omul.

    Pământu-i mic şi n-o să-l mai încapă,
    Orgolii hâde-l mână în galop,
    Rănită, Gaia, copii şi-i îngroapă
    Şi lacrimile ei se fac potop.

    Maica-Pământ cât o putea să-ndure
    Termita-Om, cu drujbele-n concert?
    De vom tăia şi ultima pădure,
    Ne-om dezvolta durabil în deşert.

    Nu ştim exact ce va urma anume,
    Dar într-o bună zi din viitor,
    Vom da tot aurul din astă lume
    Pe-un strop de apă dulce, lucitor.

    Trăim inerţi în era decăderii,
    Tot aşteptând să vină-un Avatar
    Şi de-om ajunge-n culmea disperării,
    Să-nchidă lumea pentru inventar.

    Pierduţi în necredinţă precum Nietzsche,
    Care pe Dumnezeu îl vede mort,
    Toţi antihrişti-ncep să se ridice,
    Să-nfulece cireaşa de pe tort.

    E ceas târziu şi zorii nu mai vin
    Şi genele cad greu peste-amintiri,
    Atomicele bombe zac în scrin,
    Ca zestre următoarei omeniri.

    AELEDEN
    3 ianuarie 2014

  2. Ultimul apel

    Te-am căutat cu râvnă Om vestit,
    Dar tu erai plecat în transhumanţă.
    Pe ce cărări orbecăi rătăcit
    Şi unde ai rămas împotmolit,
    Definitiv şi fără de speranţă?

    Te caut după faptele-ţi măreţe,
    Dar n-a rămas nimic înălţător,
    Ţi-au ruginit armurile de-oţel,
    Napoleonii, Cezarii, la fel,
    Topiţi în lut de-al timpului pârjol.

    Am zis că lumea merge înainte
    Şi te-oi găsi mereu mai virtuos,
    Dar ocupat cu treburi prea mărunte,
    Brazde adânci ţi-au răsărit pe frunte
    Şi planurile ţi-au ieşit pe dos.

    Ce cruciade ai mai pus la cale
    Şi unde-ţi umblă sufletul în zbor,
    Când te trezeşti din vis cuprins de spaime?
    De ce te temi de ale lumii taine
    Şi şchiopătezi când calci pe viitor?

    Destinul orb te scoate-ades din fire
    Şi tragi cu dinţii să rămâi prezent,
    Dar fără de credinţă şi iubire
    Eşti frunză-n vânt, lipsit de mântuire,
    Purtat pe-un val de timp efervescent.

    Te-ai vrut deştept şi mai presus de toate
    Şi de Natură mai presus te-ai pus,
    Ai vrut să ai totală libertate,
    Dar fără-nţelepciune nu se poate
    Şi sclavul libertăţii ai ajuns.

    Mânat de Timp, de vise şi ambiţii
    Şi de fantasma lumii amarnic păcălit,
    Te-ai lăsat prins de duhul lăcomiei,
    Urcând prea des pe culmile prostiei
    Şi era decăderii ai urnit.

    Rostogolind la vale toată lumea
    Ai răvăşit Pământul fără rost,
    Sacrificând pe maldăre de bani,
    Durerea vie a miilor de ani,
    Şi chinul naşterilor care-au fost.

    Ca un Titanic ţi-ai pierdut măsura
    Şi n-ai repere-n care să mai crezi,
    Ai născocit taxarea, procentul şi factura,
    Democraţia, dragostea şi ura,
    Dar n-ai idee cum să te salvezi.

    Eşti inginerul propriei extincţii
    Şi provocând dezastrul, e-n zadar
    Să te retragi pe Lună sau pe Marte,
    Să cauţi adăpost aşa departe,
    Când paradisul l-ai avut în dar.

    Exemple mari istoria le zice,
    Când cei strămoşi credeau pământul sfânt,
    Atât efort să fie-n van amice,
    Când te-ndoiai sub plesnituri de bice,
    Ca să-ţi păstrezi un petic de pământ?

    Ar fi-nţelept să te opreşti bătrâne,
    Să nu transformi planeta în pustiu.
    Pierdut între iluzii şi gunoaie,
    Trezeşte-te, tu, omule de paie,
    Cât mai e timp şi nu e prea târziu.

    Vino-ţi în fire Om fără de nume
    Şi pune-ţi armamentul în rastel,
    Poţi face paradis din astă lume,
    Fi înţelept şi demn de fapte bune,
    Trezeşte-te! E ultimul apel!

    16 aprilie 2014

    AELEDEN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s