Filme

Dragoste în Vremea Holerei – va rog, citiţi cartea!

Am văzut acum câteva zile filmul „Dragoste în Vremea Holerei”. Este ecranizarea unui binecunoscut roman al lui Gabriel Garcia Marquez şi este evaluat cu 6.2 pe IMDB (o notă bunişoară).

Personal am avut „ghinionul” să văd filmul după ce am citit cartea. Am fost foarte curios pentru că nu reuşeam să-mi închipui cum ar putea un film să cuprindă imensa forţă din romanul lui Marquez.
Ei bine… n-a putut.
Filmul poate fi plăcut, nu spun contrariul. Dar numai dacă nu aţi citit cartea. Altfel este o mare dezamăgire.
Şi asta nu este o critică adusă filmului, să nu fiu înţeles greşit. Doar că… romanul este incredibil!

Aşa că deşi am început a scrie despre film, mă opresc aici şi continui despre carte. Despre „Dragoste in vremea holerei”, una din cele mai mari capodopere ale literaturii universale.

Marquez are o forţă imensă şi o imaginaţie debordantă. O combinaţie între London, Dostoievski şi Verne aş avea curajul să spun.
Dintre scrierile lui Marquez, prima în lista mea de preferinţe este „Un veac de singurătate” dar aceasta ezit să o recomand. Pur şi simplu poate fi… năucitoare!

Revin deci la „Dragoste în vremea holerei” şi spun fără nicio ezitare: dacă vreţi să citiţi un singur roman, acesta este. Nu contează vârsta ce o aveţi, nu contează pregătirea, nu contează şcoala, nu contează experienţa de viaţă. Cartea aceasta vă va conduce singură în citirea ei.

Pentru că este o carte de o simplitate extraordinară!
Pentru că este o carte extrem de complexă!
Pentru că este o carte de o forţă extraordinară!
Pentru că este o carte de o frumuseţe încântătoare!
Pentru că este o carte plină e urâţenie!
Pentru că este o carte plină de imaginaţie!
Pentru că este o carte plină de sinceritate!
Pentru că este o carte plină de ascunzişuri şi umbre!

Cum de sunt posibile toate acestea împreună???

Pentru că este un roman despre DRAGOSTE.
Nu este un roman despre o poveste de dragoste şi nu sunt de acord cu comparaţia cu „Romeo şi Julieta”. Deşi conţine cel puţin o poveste de dragoste.
Nu este neapărat un roman despre oameni, deşi oamenii fac acest roman.
Este vorba despre dragoste…
Despre sentimentul dragostei.
Despre ceea ce este dragostea.
Şi, în acelaşi timp, despre ce fac oamenii în numele dragostei. Da, despre cum este terfelit acest sentiment tocmai de către oameni, de aceste fiinţe create cu minunatul dar de a putea trăi în adevărata dragoste.

Şi această minunată carte a lui Marquez ne arată cu o nemiloasă sinceritate:
Că dragostea e îndelung răbdătoare, dar oamenii vor împlinirea ei fără zăbavă.
Că dragostea e plină de bunătate, dar oamenii devin atât de răi când ea pare să nu corespundă cu planurile lor.
Că dragostea nu pizmuieşte, dar oamenii pizmuiesc în primul rând pe cei în care văd dragoste.
Că dragostea nu se laudă, dar oamenii aleg adesea lăudăroşenia vieţii.
Că dragostea nu se umflă de mândrie, dar oamenii nu văd rostul unui sentiment dacă nu le aduce aprecierea celor din jur.
Că dragostea nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Dar, vai!, oamenii fac toate acestea şi, de cele mai multe ori o fac în numele… dragostei.
Că dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Pe când oamenii pocesc toate acestea cu vremelnicia intereselor lor de moment…

Iar Marquez combină incredibil nemărginirea dragostei cu micimea zbaterii umane pentru lucruri pieritoare. Aceste 2 aspecte se succed şi se îmbină în roman cu o viteză ameţitoare, uneori în aceeaşi frază.
Romanul este încadrat între moartea doctorului Urbino şi decizia lui Florentino şi a Ferminei de a rămâne pe vapor până la moarte.
Începutul ne arată o moarte la fel de stupidă ca agitaţia zilnică pentru nimicuri dar însoţită de ultima propoziţie adresată de doctor soţiei sale „Numai Cel de Sus ştie cât te-am iubit”.
Iar ultimul capitol înmănunchează imaginea dură ba chiar caraghioasă a doi bătrâni dorind să facă dragoste cu decizia a doi îndrăgostiţi de a-şi găsi un loc numai al lor, un loc izolat de toată stupida agitaţie zilnică a lumii. Un loc în care să conteze doar iubirea. Adică viaţa însăşi…

Romanul începe cu o sinucidere şi o moarte accidentală şi se termină cu decizia de a trăi cu adevărat.
Marquez pare să meargă invers în „Dragoste în vremea holerei”. De la moarte la viaţă.
Doar că în tot romanul său, moartea (holera) şi viaţa (dragostea) merg mână în mână, încât te întrebi care e adevărata direcţie a romanului?
Finalul pare să aducă izbânda vieţii, pare să fie un happy-end. Dar nu e nici pe departe aşa, Marquez ne arată cu o sinceritate de-a dreptul crudă că nu există happy-end.
Ci că există doar o continuă zbatere între moarte şi viaţă. În fiecare om. Şi că niciun roman, nicio filozofie nu poate da răspunsul la această zbatere. Ci doar fiecare om pentru el.

Da, fiecare om va străbate negreşit drumul între viaţă şi moarte. Depinde doar în ce sens…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s