Politică

„Cel bun, cel rău, cel urât” – filmul României înainte şi după decembrie 1989…

Nu ştiu câţi dintre voi cunosc filmul „Il Buono, il brutto, il cattivo”, produs în 1966 de Sergio Leone, cu Clint Eastwood în rolul principal. Este un clasic şi merită (re)văzut oricând.

Dar iată că nu scriu acuma o cronică de film.
Ci una politică.
Sau poate că este totuşi o cronică de film.
Al unui film despre o ţară numită România şi drama ei înainte şi după un anume decembrie 1989.

Gândindu-mă la perioada „ceauşistă” îmi vin în minte 3 personaje:

Cel bun ar fi intelectualul român.
Cu biblioteca plină de cărţi. Citite toate. Muţumit de sine şi de viaţa sa în mijlocul acelei biblioteci. Plus posibilitatea de a „face rost” de ultimele traduceri înaintea celorlalţi. Traduceri pentru care, fie zis, nimeni nu plătea drepturi de autor. Deh, ţara avea grijă de intelectualii săi.
Om bun, fără îndoială. Atât timp cât i se acorda atenţia şi respectul pe care, fără îndoială îl merita.
Om bun, plin de idei.
E drept că unii spun că intelectualitatea e forţa progresistă într-un stat. Că este stindardul democraţiei şi garanţia luptei împotriva oricărui regim totalitarist.
Ei bine, nu e cazul intelectualului din povestea noastră.
El e un om bun, aţi uitat?
Şi dacă în sinea lui era convins că regimul socialist era orice numai democratic nu, prefera să ţină această părere pentru sine. Şi să continue să-şi privească în oglinda din bibliotecă imaginea frumoasă. De om bun…
Da, intelectualii români dinainte de 1989 erau plini de idei. Dar acţiunile lor progresiste erau doar … vise în liniştea cărţilor…


Cel rău este securistul român.
Un erou, fără îndoială. Doar reprezenta ultima linie de apărare a ţării împotriva duşmanului. Atât cel din exterior cât şi cel din interior.
Poate chiar mai adesea împotriva celui din interior.
Poate chiar dacă acela din interior nici nu era duşman de fapt. Ci îşi iubea ţara. Doar că avea alte idei despre cum să arate patria lui… liberă, democratică, unită.
Securistul este, fără îndoială cel rău.
Rău mai ales cu conaţionalii săi. Vinovaţi sau nevinovaţi, te mai uiţi?
Nu, securistul „ceauşist” e cu totul altfel decât cel de pe vremea lui Dej şi Stalin.
El nu mai împuşcă pe cei ce se opun colectivizării. Nici nu deportează oameni nevinovaţi în Bărăgan. Sau la canal.
Dar asta nu înseamnă că nu e rău. E rău, e foarte rău.
Nu suportă pe nimeni de altă părere, orice persoană cu idei diferite devine un duşman. Pentur el nu există decât aliaţi sau duşmani. Iar cei din urmă trebuiesc eliminaţi sau, eventual înrolaţi.
Armele, după cum ziceam, au devenit altele. Nu mai sunt gloanţe şi deportări. Ci dosare, dezbinare, minciuni, dezinformare. Duşmanul lui personal este prezentat ca fiind duşmanul întregii ţări. Minte cu seninătate şi notează orice pas greşit al „duşmanului”. Până la urmă tot îi va scoate dosarul la iveală! Şi atunci va fi biruitor! Da, da… securistul este un învingător! Cel puţin aşa se vede el…


Cel urât e comunistul.
Nomenclaturistul. Ceva şef prin organizaţia de partid. Cea centrală, bineînţeles. Număr mic la maşină. Poliţiştii care salută acea maşină cu număr mic.
E urât. Pentru că doctrina ce-o îmbrăţişează e urâtă. O doctrină ce sună frumos dar e găunoasă. O doctrină ce vorbeşte de egalitate, dar urâtul e „mai egal” decât ceilalţi. O doctrină ce vorbeşte de o viaţă mai bună. Pentru „urât” că pentru ceilalţi viaţa în comunism e tristă. Cenuşie. Urâtă.
E urât, pentru că face parte din sistemul care duce un întreg popor spre o viaţă urâtă. Pentru că perpetuează acest sistem urât. Pentru că, din motive neclare, a ajuns să creadă în acest sistem urât.
Iar pentru a crede în continuare că urâţenia lui e, de fapt, frumuseţe, s-a izolat de toţi oamenii în a căror privire îşi vede urâţenia lui şi a sistemului în care crede.

Ce e interesant, este că socialismul a avut nevoie de toţi aceştia 3 pentru a supravieţui.
A avut nevoie de cel urât ca să susţină propaganda acestui sistem urât.
A avut nevoie de cel rău pentru a subordona omul obişnuit, minţindu-l până nu mai înţelegea cine îi este duşman şi cine prieten.
A avut nevoie de cel bun, de intelectualul plin de idei şi gol de acţiune. De cel care deţine puterea de a schimba ceva dar n’o face, pentru că e prea … bun.

Ce este interesant e că aceştia 3 nu se prea suportau. Cel bun era convins că e superior celui urât. Acesta, la rândul lui, îl dispreţuia pe cel bun pentru moliciunea lui. Şi amândoi îl urau pe cel rău. Pentru că se temeau de el…

Şi a venit un decembrie 1989.
Şi acel sistem s-a schimbat.
S-a schimbat?
Da, categoric s-a schimbat!

Dar… ce s-a întâmplat cu cel bun, cu cel rău, cu cel urât?
Pentru că oamenii nu dispar. Şi nici nu se schimbă când se schimbă regimul politic.
Unde s-au dus aceştia?
Aceştia care au condus împreună o ţară?
Care, fiecare era convins că e cel mai potrivit să conducă?

Nu dragii mei, ei nu au dispărut.
Ei sunt aici.
Şi ne conduc din decembrie 1989 încoace.
Cu schimbul.
Îi recunoaşteţi?


Primul ne-a condus cel urât.
Rămas la fle de departe de ceea ce îşi doresc oamenii acestei ţări ca întotdeauna. Fidel ideii lui că doar acel sistem urât e frumos.
Cucuveaua…

Apoi a venit cel bun.
Apreciat la început de oameni. Pentru că e inteligent, pentru că are idei bune, pentru că da, doreşte să facă bine.
Doar că… doar că nu poate.
Nu e în stare.
E moale şi ideea de acţiune îi este total nefamiliară.
Nu are cum să stea împotriva unor oameni mult mai puţin citiţi dar care acţionează.
Oglinda arată un Cuza. Realitatea arată mai degrabă a … mămăligă.

Şi am ajuns în prezent.
La cel rău.
A făcut ceea ce ştia cel mai bine: a împărţi România în două: aliaţi şi duşmani. Nu există altceva. I-a asmuţit pe unii împotriva celorlalţi.
A minţit şi a manipulat.
A construit cu răbdare dosare despre toţi ceilalţi. Când e nevoie, când cineva se ridică la luptă împotriva lui, hop! apare şi dosarul. Oricine greşeşte, nu? Da, dar doar dosarele unora apar! Exact la momentul potrivit.
Desigur, e un învingător! A reuşit să câştige şi când adversarii lui au fost în număr de aproape 8 milioane!
Dar.. cine erau adversarii lui? Români, desigur.
Dar… te mai uiţi? Duşmanul poate fi şi în interior, aşa a fost învăţat. şi toţi trebuie puşi cu botul pe labe. Sau înrolaţi…
Conducerea lui a umplu ţara de sentimentul ce-l caracterizează: ura.

Postfaţă:
Sper ca odată dispărute aceste 3 relicve ale epocii ceauşiste, ţara asta greu încercată să ajungă să-şi cunoască vindecarea.
Am sperat că această epocă „de tranziţie” se va încheia mai repede, prin referendum. Dar nu, probabil că trebuie să „ducem” tot. Şi filmul trebuie să se deruleze până la sfârşit.
Cel bun, cel rău, cel urât…
Filmul îşi rulează ultimele secvenţe.
Ce va fi apoi?
Un alt film, desigur.
Cum va fi?
Greu de spus.
Dar, vai, abia aştept să se termine ăsta!

Şi poate cine ştie? Poate că la terminarea filmului va începe … realitatea.

Doamne ajută!

Anunțuri

3 gânduri despre „„Cel bun, cel rău, cel urât” – filmul României înainte şi după decembrie 1989…

  1. Frumoasa comparatie si din pacate cat se poate de adevarata. Cred ca majoritatea romanilor asteapta cu sufletul la gura genericul de final, pentru ca apoi sa se intoarca la viata reala la care toti spera sa inceapa dupa un film mult prea lung.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s