Gânduri despre lume

Barnevernet, Bodnariu, bebeluşi – o lume bolnavă

Oricine este numai un pic atent la ştiri cunoaşte subiectul.
Media online e plină de informaţii relativ la acest caz.
Manifestaţii de protest au loc în mai multe oraşe, în mai multe ţări.
Şi, nicio surpriză, apar şi destui concetăţeni care găsesc în acest subiect activitatea lor preferată: contrazicerea şi demonstrarea propriei dreptăţi.

Pentru că subiectul e cunoscut, voi face doar o scurtă recapitulare a faptelor.
Asta înainte de a adăuga ceea ce cred eu despre acest caz şi despre însemnătatea lui.
Deci:
Familia Bodnariu (soţul Marius român, soţia Ruth norvegiană), trăind în România, au decis să se mute în Norvegia pentru a asigura un viitor mai bun copiilor lor. Trebuie să precizez că familia se bucura de prezenţa a 5 copilaşi în familia lor din care cel mai mic avea 3 luni la data începerii evenimentelor. Încă de ştiut: familia locuieşte în Norvegia de ani buni (10 înţeleg).
Ei bine, în luna noiembrie a anului 2015, serviciul de protecţie a copilului din Norvegia (numit Barnevernet) a decis preluarea în custodie a copiilor familiei Bodnariu, plasarea lor temporară în nişte familii şi demararea acţiunii de decădere din dreptul parental a celor 2 părinţi Marius şi Ruth.
Pe scurt, au luat copiii, pe toţi 5 inclusiv bebeluşul, şi au demarat acţiunea prin care aceşti copii vor fi oferiţi spre adopţie unor familii din Norvegia.
Motivele invocate de Barnevernet pentru luarea copiilor din familia Bodnariu sunt „abuzuri fizice (bătăi)” şi „îndoctrinare religioasă”

Cazul a luat rapid proporţii. Biserica penticostală din România, cea din care plecase Marius Bodnariu, s-a mobilizat în ajutorul familiei. Pe lângă apeluri la post şi rugăciune, biserica a organizat proteste în mai multe oraşe din ţară (în special în faţa ambasadei Norvegiei din Bucureşti). Au făcut apel la comunitatea penticostală română din străinătate (de unde şi organizarea unor proteste şi în Europa de Vest şi în America de Nord). Au iniţiat demersuri legale (petiţii, apel la Parlament, Guvern, Preşedenţie). Au lansat o campanie (mai ales online) pentru a prezenta atât drama familiei Bodnariu cât şi istoria de „abuzuri” a Barnevernet. (Paranteză: am pus abuzuri în ghilimele pentru că la ora actuală nu există o decizie de tip legal care să ateste că Barnevernet ar abuza).
Bineînţeles, au apărut şi tot felul de teorii ale conspiraţiei. Acestea nu mă interesează şi nu voi face referire la ele.
Dacă cineva doreşte să citească despre cazul acesta cât mai pe scurt vă propun acest articol.

Cât despre mine, aş dori să discut 2 aspecte în acest articol.
Primul se referă la noţiunea de abuz (cu referire la relaţia părinţi – copii).
Iar al doilea se referă la partea spirituală.

Dar înainte de acestea, aş dori să spun că îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat cu familia Bodnariu. Este o dramă ca părinţii să fie despărţiţi de copii. Nu cunosc personal această familie dar nu cred că aceşti părinţi nu ar fi apţi în a-şi creşte bine copiii, nu cred că acei copii ar fi în vreun pericol dacă ar creşte normal, în familia lor. Astfel, nădăjduiesc ca tribunalul la care va fi judecat acest caz să decidă reîntregirea familiei. Şi mai nădăjduiesc ca Marius şi Ruth să înţeleagă ce li s-a întâmplat şi să ia decizii bune pentru viaţa lor. Doamne ajută!

1.) Abuzul părinţilor versus abuzul organizaţiilor de protecţie a copiilor
Din păcate, nu este nicio îndoială: în lumea asta există nenumărate cazuri de abuz asupra copiilor. Fie că vorbim de violenţă fizică, de violenţă psihică, de abuzuri de natură sexuală, de îndoctrinare religioasă, de îndoctrinare de altă natură… toate aceste tipuri de abuzuri sunt o realitate tristă şi revoltătoare a lumii de azi.
Ştirile ne aduc groaznic de des informaţii despre câte un copil care s-a aruncat în aer în mijlocul unei mulţimi, chipurile împlinind o faptă bună!
Dar abuzuri nu sunt numai acestea!
Să nu credeţi că părinţii români sunt altfel!
Să nu credeţi că în familiile din România nu există abuzuri!
Nu vreau să dau multe exemple (deşi, din păcate sunt). Dar poate aţi auzit de Kassandra, fetiţa adoptată de familia Rotariu. Familia fostului fotbalist a salvat un sufleţel torturat, un copil abuzat. Şi luptă de atunci pentru a ajuta la tămăduirea unui trupşor zdrobit. Vreţi să ştiţi ce poate să facă în România o femeie de 40 de ani nepoţicei ei? Citiţi aici şi cutremuraţi-vă!
Să pornesc acum din partea „cealaltă”… Sistemul judiciar are la bază, în mai toată lumea, principiul „prezumţiei de nevinovăţie”. Adică, în cazul unui om bănuit de a fi săvârşit o faptă rea, justiţia îl va condamna DOAR DACĂ există dovezi clare şi acceptabile că omul respectiv a săvârşit acea faptă. Altfel spus, „mai bine scapă 99 de vinovaţi decât să fie condamnat 1 singur nevinovat”.
Întrebarea este dacă acest principiu e bine de aplicat şi în cazul abuzului împotriva copiilor?
Nu mai bine ar fi ca, pentru aceste situaţii, să se aplice principiul „mai bine să avem condamnaţi pe nedrept dar să nu scape niciun potenţial vinovat”?
Nu aţi vrea ca acei copii ce se aruncă în aer să fi fost luaţi de bebluşi de la familiile lor şi crescuţi într-o familie ce nu îi îndeamnă la aşa ceva?
Nu aţi fi preferat ca fetiţa aceea (Kassandra) să fi fost luată de la familia ei înainte de a fi stinse ţigări pe trupul ei, înainte de a i se fi dat să bea acid sulfuric, înainte de a fi fost aruncată de la geam???
Nu aţi prefera (măcar uneori!) ca pruncii să fie luaţi de la părinţii lor încă de la primele semne de abuzuri pentru a nu se ajunge la lucruri mai grave???

Nu trebuie să răspundeţi. Dar gândiţi-vă la asta.
Şi gândiţi-vă că aceasta este legea în Norvegia.
Acesta este principiul după care a fost constituit Barnevernet! Acea „infamă” organizaţie…
Barnevernet reacţionează la orice plângere de posibil abuz asupra unui copil. Apoi discută cu acel copil. În absenţa părinţilor potenţial abuzatori. Apoi, dacă bănuielile par în adevăr serioase, Barnevernet ia copiii din familia aparţinătoare şi îi predă temporar unor familii verificate. Urmează investigaţia (la care participă poliţia norvegiană) şi decizia tribunalului cu privire la viitorul copiilor (daţi spre adopţie sau returnaţi familiei).
Sigur că niciun sistem judiciar nu este perfect.
Familia Bodnariu spune că şi-au bătut copiii doar in rare cazuri, în cazuri în care pedeapsa fizică se impunea şi întotdeauna cu grijă (adică palme la fund, nu alte forme de violenţă). De asemenea, ei resping acuzaţia de îndoctrinare religioasă şi nu consideră că prezentarea Bibliei copiilor sau învăţarea lor a unor colinde şi cântece creştine poate fi numită abuz.
Personal sunt de acord că, dacă aşa stau lucrurile, nu este vorba de un abuz împotriva copiilor.
Eu am luat bătaie de la „ai mei” când am fost mic. Mai mult decât „palme la fund”. Şi destul de des. Probabil că părinţii mei ar fi putut găsi soluţii mai puţin violente (deşi chiar am fost un copil rău), dar sunt 100% fericit că am crescut în familia mea şi nu am fost luat de la ei. Le mulţumesc şi îi iubesc.
Cat despre învăţarea Scripturii, a colindelor, a Cuvântului lui Dumnezeu… nu am avut parte de acestea în familia mea. Acum, uitându-mă în urmă, mi-aş fi dorit o educaţie creştină.
Dar!
Dar sunt de asemenea de acord că într-o ţară unde Protecţia copilului funcţionează pe principiile Barnevernet, numărul de copii abuzaţi este (mult) mai mic!
E greu de spus, mai ales în cazul violenţei sau a educaţiei religioase, unde se termină educaţia sănătoasă şi unde începe abuzul părinţilor şi riscul asupra dezvoltării normale a copilului. Fiind greu de trasat o demarcaţie, misiunea Barnevernet este foarte grea. Ce ar spune norvegienii despre buna funcţionare a Barnevernet dacă s-ar confrunta cu un „caz Kassandra”?

Pe scurt, Norvegia are, în ceea ce priveşte protecţia copilului, legi diferite de marea majoritate a ţărilor.
E bine? E rău?
Eu aş spune ca … aşa este. Şi că doar poporul norvegian poate decide ce şi cum să îşi organizeze protecţia copiilor.
Şi părinţii… părinţii trebuie să cunoască şi să aplice legea din ţara lor.

2.) Aspectul spiritual al cazului
Am să încep prin a repeta ultima propoziţie de la punctul precedent:
„Şi părinţii… părinţii trebuie să cunoască şi să aplice legea din ţara lor”
De ce pornesc de aici?
Pentru că vreau să-i reamintesc lui Marius Bodnariu că ţara lui e România.
Pentru că vreau să reamintesc tuturor românilor că ţara lor e România.
Pentru că vreau să reamintesc creştinilor din România că… ţara lor e România!
Ştiu că sunt multe biserici creştine în România care nu văd nicio problema în a îşi căuta fericirea în altă ţară. Una mai prosperă financiar, desigur.
Ştiu că sunt prea destule biserici în România care, pornind de la sintagma „Dumnezeu e pretutindeni” încurajează tinerii să plece spre alte ţări, sa caute slujbe mai bine plătite în alte ţări. Ştiu că sunt „prooroci” care vorbesc tinerilor despre drumuri care li se deschid înainte. Şi drumurile astea, nu ştiu cum se face, dar trec graniţe.

Să fiu limpede. Creştinismul nu încurajează migraţia. Ba dimpotrivă. Domnul dă ucenicilor Săi doar un caz de plecare:
„Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta” (Matei 10:23)
Sunt creştinii prigoniţi în România? Nicidecum!
O duc creştinii din România mai prost (economic) decât cei din Europa de vest sau nord, decât cei din SUA sau Canada? Desigur!
Au tinerii români posibilităţi mai mari de prosperitate financiară pentru ei şi familiile lor în alte ţări decât în România? Desigur! Mult mai mari chiar!
Dar de când este prosperitatea financiară prioritate în viaţa creştinului?
De când este câştigul financiar scopul tânărului creştin? Condiţia pentru a-şi face o familie fericită???
De când dăm repede pagina când citim 1 Ioan 2:6???

Fraţilor, a fost nedrept sau nepriceput Dumnezeu când a hotărât să ne naştem în România?
Ştim noi mai bine decât El cum trebuie să ne conducem viaţa?
E în regulă să corectăm „erorile” Lui?
Este El dator să ne asigure un trai comod? Sau bani pentru nunţile noastre cu (cel puţin) 200 de invitaţi? Sau bani ca să ne trimitem copiii la cele mai renumite şcoli?
Nu, nu-mi vorbiţi de misiuni şi de lucrarea misionarilor.
Marius Bodnariu nu a fost trimis de Dumnezeu în Norvegia să zidească biserici.
Dar sunt convins că a fost încurajat de fraţii lui să plece. Şi că a fost şi binecuvântat în numele Domnului. Şi că prooroci i-au citat din Psalmul 121.

Marius Bodnariu (şi nu numai el) a părăsit ţara în care l-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ, a părăsit o ţară în care există libertate religioasă pentru creştini şi a plecat pentru câştig financiar într-o ţară în care Numele lui Dumnezeu nu este lăudat, într-o ţară unde legile ţării permit ceea ce Dumnezeu numeşte urâciune (şi nu mă refer la protecţia copilului!).
Spuneţi-mi acum, voi cei ce l-aţi încurajat să plece şi că Dumnezeu e peste tot cu el, că a făcut un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu!
Dar mai bine spuneţi-i lui, cel rămas fără copii CONFORM LEGII din ţara unde s-a dus, că a împlinit voia Domnului plecând acolo!

Şi apoi, voi care vă numiţi fraţi ai lui Marius şi care l-aţi îndemnat şi încurajat să facă acest pas, explicaţi-i cum lucraţi acum după voia Domnului pentru salvarea lui!
Explicaţi-i cum învaţă Scriptura că ucenicii Domnului au luat nişte pancarde şi au manifestat în dimineaţa Răstignirii în faţa sediului lui Pilat!
Sau cei ce strigau în curtea lui Pilat nu strigau „eliberează-l pe Iisus”??? Oups, parcă era vorba de Baraba… Cat despre manifestanţii aceia… parcă au cerut altceva pentru Domnul, nu?

Nu dragilor, nu spun să nu manifestaţi pentru familia Bodnariu.
Manifestaţi, faceţi petiţii, căutaţi ajutor la guverne şi parlamente, angajaţi avocaţi străluciţi!
Folosiţi orice portiţă legală pentru a obţine o decizie favorabilă la tribunalul norvegian!
Pentru că, dacă Marius Bodnariu a plecat „lumeşte” spre locul nenorocirii lui, apoi tot „lumeşte” poate fi scăpat…
Dar vă sfătuiesc să nu-L puneţi pe Dumnezeu pe pancardele voastre!
Rugaţi-vă Lui, postiţi, nădăjduiţi în El. Pentru că El lucrează şi pentru copiii Lui care greşesc (slavă Lui, că toţi greşim!). Dar nu-L puneţi pe pancarde, s-ar putea să-L mâniaţi şi asta nu-i va ajuta pe Marius şi pe Ruth…
Şi dacă vă este drag de cei doi, spuneţi-le că au greşit plecând acolo. Şi să se pocăiască. Şi să creadă. Amin.

Un punct final: România este printre ultimele ţări din această lume în care mai există libertate reală pentru creştini. Nu-i invidiaţi pe fraţii din SUA, din Germania, din Norvegia. Rugaţi-vă pentru ei. Credeţi că le este uşor să vadă cum guvernele lor îşi bat joc de noţiunea de familie? Şi încă mai multe…
L-aţi invidia pe Lot?
Şi totuşi viaţa lui Lot a fost mai prosperă financiar decât a unchiului său. Lot trăia la oraş, Avraam în corturi pe munţi. Sincer… ce viaţă preferaţi???

Doamne ai milă de familia Bodnariu!
Iartă-i te rog pe aceşti părinţi, dă-le lor mângâiere, răbdare şi izbândă! Fă tu cum e mai bine pentru ei şi pentru copiii lor!
Şi iartă-ne pe toţi!
Amin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s