Gânduri despre lume

Vive la France!

Scriu la câteva ore de la tragedia din Paris. Ultimul bilanţ vorbeşte despre peste 140 de victime în atacurile teroriste, atacuri care se pare ca sunt revendicate de ISIS.
Acum, când una din marile ţări ale Uniunii Europene este scena unor atacuri de mare violenţă, inima îmi este plină de milă iar mintea de amintiri.

Îmi este dragă Franţa. Îmi este drag poporul francez. Asta chiar dacă, de-a lungul multor ani ca angajat de multinaţională franceză, am avut destule gânduri şi vorbe rele despre ei. E destul de greu să-ţi placă şefii şi să nu-i bărfeşti. Domnul să mă ierte pentru acele vorbe şi gânduri.

Dar acum îmi amintesc de prima mea călătorie în Franţa. Eram student iar timpurile erau imediat după revoluţia noastră din ’89. Într-o organizare pe care nu am înţeles-o şi printr-un concurs de împrejurări foarte favorabil, m-am trezit pe drum spre Hexagon, alături de alte câteva sute de studenţi români. Urma să petrecem o săptămână în Paris şi să fim cazaţi la diferite familii care s-au oferit să găzduiască tineri dintr-o Românie marcată de evenimentele tragice din decembrie ’89.
Paranteză: în seara acelei zile am stat cu gura căscată în Place de la Concorde. Atâta lumină pe timpul nopţii mi se părea ireal!

Şi iarăşi împrejurarea mi-a fost favorabilă!
Împreună cu colegul meu de la Universitatea din Timişoara, am fost găzduiţi la o familie cu adevărat deosebită.
Nu reuşeam să înţeleg bucuria şi entuziasmul cu care aveau grijă de noi!
Ne-au plimbat prin tot Parisul, ne-au dus să vizităm tot ce era mai „turistic”, ne-au dus la o grămadă de restaurante scumpe, ne-au făcut o grămadă de cadouri. Care cadouri au umplut un gemantan XL, gemantan care… a fost şi el cadou.
Poate vă închipuiţi acum că erau nişte occidentali înstăriţi… Ei bine, nu! Capul familiei era în prag de pensie, îi aştepta deci o scădere de venit. Fuma ţigări Caporal. Fără filtru. Eu, student sărac, aveam Camel. Cu filtru. Pe vremea aia fumam… Aveau 2 fete. Una era studentă şi asta costă ceva, chiar şi în Franţa. Plus chiria unui studio pentru ea. Încă mai mult, cealaltă fată avea handicap locomotor. Era în căruciorul cu rotile. Şi urma un tratament (scump) în Elveţia. Sigur că o parte era acoperit de asigurări, dar era o mare cheltuială pentru ei. Într-una din zile îmi amintesc că ne-au trezit dimineaţa glumind că a venit Crăciunul. Şi ne-au aruncat pe pat câte un pulover. Lacoste. Al meu era galben. Pe ei nu am văzut niciodată haine de firmă… Iar la restaurantele ce ne-au dus, ei nu fuseseră până atunci…
S-au oferit voluntar să ne cazeze, şi-au oferit tot timpul lor în acea săptămână, s-au cheltuit cu noi cum nu ar fi făcut niciodată cu ei înşişi, au grijit de noi şi ne-au umplut de cadouri. Şi au făcut toate acestea cu o mare bucurie! Chiar şi acum, privind aşa departe în urmă, parcă nu-mi vine să cred. De unde atâta dragoste pentru nişte necunoscuţi?

Dar aşa erau ei.
Şi ajung la o întâmplare anume din acea săptămână…
Într-o dimineaţă ne trezim şi mergem la bucătărie. Surprinzător, acolo era doar domnul. Cu ţigara Caporal. Fără filtru. Şi cu ziarul în mână. Micul dejun era pregătit pentru noi dar doamna şi fata ei (studenta) lipseau. Nu vorbeam franceza, nici domnul nu cunoştea altă limbă dar am înţeles că erau la o… manifestaţie?!
Au ajuns acasă după amiază. Şi ne-au povestit că fuseseră la un protest. Împotriva violenţei Poliţiei. Care interveniseră se pare exagerat de „motivaţi” în urma unor probleme făcute de un grup de tineri maghrebieni. Dar acei tineri, mi-au explicat, erau cetăţeni francezi. Da, aveau probleme de integrare, dar ei trebuiesc ajutaţi, sprijiniţi, îndrumaţi, nu trataţi cu violenţă de către autorităţi.
Doamna ar fi fost solidară cu orice minoritate. Să fie sprijinită nu izolată. Pentru că şi una din fetele ei făcea parte dintr-o minoritate. Din una din cele mai discriminate în lumea asta, minoritatea celor handicapaţi…
Şi era foarte sensibilă la cei cu probleme, la cei ce nu se puteau bucura de traiul lor liniştit. Poate de aceea s-a bucurat aşa mult să poată găzdui doi tineri dintr-o ţară percepută ca nenorocită…
Dar…
Dar, la un moment dat, doamna se întoarce spre mine şi, cu vinovăţie în priviri, îmi spune: „Am fost acolo la manifestaţia de solidaritate cu acei tineri. Dar, din câte văd eu, ei nu vor de fapt să se integreze. Vor să schimbe Franţa noastră. Nu prea pot să-mi placă, nu văd decât că aduc necazuri”.
Se simţea vinovată că gândeşte aşa despre o minoritate.
Dar era prea sinceră ca să nu admită că nu are speranţe cu privire la această minoritate.

Mi-am amintit acum de acele întâmplări îndepărtate.
Sper că familia acea este bine. Spre ruşinea mea, nu am păstrat legătura cu ei. Mai am pe undeva nişte poze.
Ce vreau să spun cu aceste amintiri?
Nu ştiu precis.
Dar ştiu că imaginea doamnei şoptindu-mi acele cuvinte vinovate îmi stă în minte când citesc ştirile despre atacurile teroriste din Paris.
Şi mai ştiu că îmi pare rău pentru poporul francez, pentru acei oameni, victime ale… altor oameni.
Doamne, ai milă de ei!
Doamne, ai milă de noi!

P.S.: mai ştiu un lucru acum. Că dacă am scris despre aceste evenimente tragice din capitala Franţei, trebuie să scriu şi despre acel eveniment tragic din capitala României. Subiect pe care l-am evitat până acum…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s